Din umbra mută… aleg cuvinte…

Ne naștem sub Semnul Crucii. El este cel care, cu toate că ne este pus pe frunte și pe piept la naștere împreună cu uleiul sfânt, îl simțim uneori, în drumul nostru, greu și rece pe umerii, pe spinare.

Atunci când Semnul alege să ne încerce puterea verticalității… El… ne doboară, ne îngenunchează, ne face să mușcam din pământ și să urlam către cer:

”De ce? De ce ai lăsat să se întâmple? De ce?”

Răspunsul nu vine… nu va venii… o știm noi, cei care am mai mers pe poteca MORȚII, în întuneric și frig, cu capul plecat și înfrânți, cu mintea înțepenită într-o tigvă rece.

Nu va venii răspunsul, dar căutarea trăiește permanent în inima fiecăruia și ia pe rând forma fricii, a lacrimii, a disperării, a durerii… a acceptării.

Nici noi nu mai știm…

Noi, cei care am mai mers pe poteca MORȚII suntem tăcuți, suntem singuri în durere dar împreună în respirație și vorbim prin priviri. Ne uitam unii la alții pe furiș, fără sa ridicăm prea mult fruntea pentru că durerea celuilalt ne doare și ea…

Ne știm…

Ne simțim…

Nu avem nevoie de cuvinte…

Nu s-au inventat cuvinte pentru noi…

Durerea morții nu are cuvinte… are tăcere, o tăcerea atât de adânca încât îți vine să îți sfâșii carnea de pe tine să ajungi la inima… să o smulgi din piept și să îi urlii:

”Lasă-mă… lasă-mă că nu mai pot să îndur!”

Dar inima nu se lasă smulsă și rămâne… rămâne… acolo…. în trupul tău de supraviețuitor al morții celui ce și-a luat zborul.

….

Semnul Crucii doboară! Ești la pământ acum, cu trupul lipit de țărână. Mușcă durerea! Mușcă pământ! E tot ce poți sa faci ACUM!

….

O sa vina însă un timp în care genunchiul va accepta să se îndoaie, mâinile vor vrea să împingă pământul pe care zaci acum, iar talpa va vrea să fie… talpă. Atunci Semnul Crucii se va mișca și va vrea să se îndrepte spre cer. Atunci începe ”RIDICAREA”.

Noi… noi ne-am ridicat… ne-am învățat. Am trecut din întunericul rece în umbră. Atât.

…

Semnul Crucii… e greu… e foarte greu… dar noi, acum, ne-am ridicat pentru simplu motiv ca am devenit mai puternici. Îl ducem cu noi… și uneori, când vrea EL… ne lasă să privim tot cerul ca să știm și să simțim că nu suntem singuri.

Noi suntem peste tot… suntem părinți de zburători… soți și soții de zburători… copii de zburători….. suntem supraviețuitorii LOR.

…..

Va veni o zi … când vei vrea să te ridici și tu, când vei simții că poți să calci iar pământul cu talpa și să privești cerul… o zi când vei fi puternic să duci Semnul …

… dar până atunci… caută-ne… suntem peste tot!

O sa stăm… în durere… în tăcere… în întuneric… apoi în umbră… cu tine…