David din cutie – sau copilul uitat de parinti (sindromul ATCP)

Mergeam pe holul unei școli în căutarea unei unui loc să mă așez timp de 50 de minute, cât mai era până când începea prezentarea la care mă invitase o prietenă. Grăbită, nu citisem prea atentă emailul ei – acum voi sta aici – era cam devreme. Mă așez pe o treaptă a scării – nărav din studenție. Geanta o pun lângă mine pe-o cutie colorată….

–          Heeeeiiiii! Ce faci?

–          Uau….

Mă uit uimită la chipul răsărit din cutie și la ochii verzi care mă fixau direct…

–          Ce faci? Nu vezi că îmi deranjezi capul… mi-ai pus geanta în cap…

Mmmmmm nu pot să zic nimic… m-a prins nepregătită…

–          Nu vezi casa mea? Nu vezi biroul meu? Nu vezi că scrie ”FIRMA”?

Mă uit mai atentă la cutie și chiar așa era… cutie cu fereastra pe partea cu CASA și cu decupaj cu folie transparentă pe partea cu FIRMA (termopanul)…Cum am putut să nu vad? Și îi mai pusesem și ”geanta în cap”….

–          Tu… tu cine ești?..

–          Sunt Rox… Tu?

–          Eu?! Sunt ”David din Cutie”

–          OK ”David din Cutie”… ce faci în cutie?

–          Azi fac ”de-a Firma” ca nu pot să fac ”de-a Casa” ca tocmai am venit de acasă. Și stau aici până termina Ana ora de dans de la etajul doi… e sora mea… e cu mama acolo… că mama nu se poate rupe în două și stă cu ea că ea transpiră și o șterge mama cu prosopul…

–          Aha… înțeleg… și când ”faci de-a Firma” ce faci de fapt…?

–          Cum?… la firmă fac bani ca să plătesc ”creditele alea nenorocite”… că alea mă țin în cutie…

–          Aha… credite?. Ai tu…credite?

–          Eu?… Cum eu?… Boss le are… el are două… și eu am zis să muncesc și eu ca el, ca să caut o idee genială…să fac bani… că apoi ies… ies din cutie…

–          Aha… Boss?

–          Da măi… tata Boss! El are creditele ale nenorocite care mă țin în cutie … el e la firmă… mama e la firmă sau cu Ana să o șteargă cu prosopul… că ea transpiră și la tenis… și eu stau în cutie să caut ideea genială… că azi nu e nici bona și e numai mama…

–          Și Boss?

–          Boss e la firmă acum… știu că e acolo că nu era mașina în curte când am plecat azi de acasă. Dar vine azi… seara…că azi e weekend… la ora șase e weekend și ne jucăm strategii… Știi ? Știi strategii ? Dar nu prea îmi place…dar joc că se bucură Boss…

–          Da… cam știu strategii… dar nu știu de ce nu îți place să joci ?

–          Păi simplu – mă doare gura cu dinți cu tot – că strâng, că nu îmi prea mă pricep la strategii, dar îi plac lui Boss în week-end…că numai atunci îi văd și eu mașina de la firmă parcată în curte.

…..

Mă uit la ”David din Cutie” și îmi vine în minte un articol citit cu ceva timp în urmă în care autorul, alătura ”profilul copilului al cărui părinte era plecat la căpșuni„ de ”profilul copilul corporatistului care pleacă de acasă înainte de trezirea copiilor săi și se întoarce seara târziu când micuțul doarme”. Ambii copii aveau ceva în comun…aveau părinții LIPSĂ. Interesant articol – promit să îl caut.

Dar azi vreau vorbesc despre o realitate a copiilor numită ATCP (Angered Temper with Choleric Progression) – un ansamblu de tulburări de comportament cu simptomele dintre care sunt amintite atât izolarea și timiditatea, cât și crizele de agresivitate, violența față de cei din jur sau nervozitatea excesivă. Considerat a fi noul fenomen al secolului, acest sindrom este un efect psihologic al lipsei părintelui din viață copilului, nu doar prin separare, ci inclusiv prin neglijare.

Pe site-ul dedicat – www.sindromatcp.ro definiția sindromului face referire la copiii cu vârste cuprinse între 1 și 12 ani, aceștia putând fi identificați prin următoarele caracteristici specifice:

• nivel ridicat de neadaptare familială sau socială (agresivitate, nervozitate excesivă, timiditate, minciună, gelozie fraternală, șantaj emoțional la adresa celor din familie sau anturaj, somatizare corporală, limbaj lipsit de respect etc.);
• relații proaste cu cei din jur (copii de aceeași vârstă și adulți) , ajungându-se la violență verbală, chiar fizică; sau la celălalt pol – la neîncredere majoră în sine.

Simptome pe care le poate prezenta copilului pot fi

–          Are comportament evitant, lipsă de contact emoțional cu ceilalți și cu sine;

–          Manifestă comportament violent de tip bullying;

–          Are tendințe de însingurare;

–          Se refugiază în consum de tehnologie (internet, jocuri, rețele sociale, TV etc.);

–          Își asumă prea multe responsabilități în raport cu vârsta;

–          Are comportamente superioare față de ceilalți;

–          Are spirit de opoziție ieșit din comun față de părinte sau autoritate;

–          Manifestă agresivitate datorată percepției că ceilalți sunt amenințători;

–          Este orientat spre activități și obiecte în detrimentul relațiilor

–          Este închis în sine, necomunicativ;

–          Nu are inițiative, nu își exprimă părerile personale;

–          Are mereu nevoie de confirmări din partea adultului;

–          Este lipsit de sentimentul valorii personale, se simte inferior;

–          Deseori este în poziție de victimă;

–          Are cerințe excesive către părinți (ex: cere să primească multe obiecte/jucării, cadouri de care nu are nevoie);

–          Manifestă pasivitate, docilitate din cauza fricii de eșec;

–          Este dornic să facă pe plac celorlalți, în detrimentul explorării independente;

–          Vede lumea ca pe un loc periculos.

Este suficient ca un copil să manifeste 2-3 simptome dintre cele de mai sus pentru a fi suspect de sindrom ATCP.

……..

–          ”David din Cutie”, tu când o să ieși de tot din cutie ca să vi în lumea asta de aici?

–          Păi ți-am zis… creditele alea nenorocite ale lui Boss… și Boss nu e … mama e cu Ana… ce să fac eu?

–          Aha…. Dar dacă ideea genială e aici… afară?… Ce zici? Ieși?

–          Hmmm…. Se vede că nu prea ști cu creditele…. Și nici nu ai mașină de la firmă…

–          Hmmm. Nu prea știu David… nu prea … dar știu că îmi cam place aici afară…că aici e Soare… și pot să întind mâinile după el ca să îl apuc. E mult Soare afara – aici… și e cald azi… că e vară…

………

M-am despărțit întru-un final de David.

Cele 50 de minute erau duse. L-am făcut un pic să râdă….

David putea fi doar ”un copil speriat de discuțiile purtate de părinții săi când el era în prejma lor”… putea fi un copil ”întristat și singuratic”, putea fi însă cu siguranță și un copil vesel și sigur de el…

Putea fi… dar nu stând ”în cutie”.

–          Bye David! Îți doresc să ajungi în lumea mea caldă și să întinzi mâinile mult…mult… poate până la Soare…